Zile mai puțin norocoase

Sunt unele zile în care chiar dacă ești ateu, simți că ți-a pus Dumnezeu mâna pe cap. Nu știu sigur dacă așa e expresia, dar în mod cert cred că știi cum e. Toate merg strună și mai că vrei să pui un bilet la loto.

Păi, dacă știi cum se simte asta, află că fix ziua despre care vreau să-ți vorbesc acum nu era deloc una de genul acesta.

Se făcea că era o joi seară morocănoasă, după multe ore la job, cursuri la facultate și un seminar unde aveam de predat un proiect, care abia se putea numi proiect (abia 3/4 de pagina de word și foarte vag scris în pauza de masă). Ai prins ideea, nu tocmai faină ziua și se făcuseră deja 7:30.

Apăruse o urgență la job și trebuia să repar o campanie de emailing, fapt ce am și făcut după seminar vreo juma de oră la bibliotecă și lucrurile parcă începeau să se așeze. Cu ultimele comentarii despre “reparația” de ultim moment trimise pe whatsapp, mă înfofolesc să părăsesc ASE-ul ș-o tai la metrou.

Piața Romană – Victoriei 2 minute. Mă feresc de mulțime și merg cât pot de repede către Victoriei 1 să iau metroul spre Gară, venea în 3 minute.

Ca mine mulți alții, căci peronul începea să se aglomereze și mai era doar un minut până la sosirea metroului de Republica. Verific pentru ultima dată mesajele Julianei în legătură cu campania și atunci am simțit calvarul.

Nu căzuse platforma, sau era vreun typo în campania mea. Nu, nimic asemănător. Era o ditamai geantă de voiaj agățată de umărul bărbatului ce străbătuse mulțimea fără să se uite măcar pentru a intra mai repede în metrou, probabil pentru a obține un loc jos.

Deci, geanta asta magnifică, neagră și lucioasă a luat full contact cu partea superioară a corpului meu, aflat mult înainte de linia de siguranță a peronului, și în acel moment al rotirii la 180 de grade am simțit cum timpul se scurgea cu încetinitorul. Parcă voia să îmi facă în ciudă.

Priveam neajutorată cum metroul recent sosit în stație se pregătea să deschidă ușile, în timp ce, catapultat de forța loviturii- telefonul meu, pe care îl băgasem în sleep mode cu vreo 5 secunde înainte, se îndrepta vertiginos, mai ceva ca în desene animate spre ușa metroului.

Dacă ușile s-ar fi deschis în acel moment, poate eram norocoasă. Telefonul meu intra primul în metrou doar să îi facă în ciudă domnului grăbit care ne lovise. De asemenea, probabil ar fi fost strivit de picioarele celorlalți călători cu ochii în propriile telefoane ce nu observaseră tragedia mea.

Cum am zis mai sus, dacă eram norocoasă telefonul s-ar fi izbit de metrou fix când acesta deschidea ușile și poate nu pățea nimic. Dar hehe, de unde atâta noroc?

Cred că a fost o chestiune de milisecunde, dar încă sub influența loviturii corpul meu se apleca ușor încercând să stopeze prelingerea caraghioasă a telefonului meu de pe ușile metroului. Dar, cum se deschideau ușile și mulțimea se înghesuia să ajungă acasă, iar telefonul meu avea o viteză uluitoare (parcă schia pe metalul rece), nimic nu a putut împiedica inevitabilul.

Rămasă aproape singură pe peron, zgâlțâită de întâmplare, lovitură și de faptul că nu am putut să îmi salvez telefonul (noi doi avem o relație specială și ne place să fim mereu aproape) încercam să zăresc prin spațiul, ce înainte fusese ocupat de metrou, telefonul sau ce bucăți mai rămăseseră din el.

Telefonul meu e negru. Nu e negru, negru, dar e mare. E un HTC Desire 820 Tuxedo Grey (mereu fancy, dragul de el) de 5.5″. Anyway, ideea e că e mare și negricios, deci greu de pierdut în general doar că de data asta – șinele, pietrele și tot spațiul de sub metrou e cam murdărel, mildly said.

Deja îmi făceam filme cum că asta a fost. Până aici ne-a fost și că va trebui să îi caut un frate HTC cu care să îmi continui povestea. Au trecut vreo câteva secunde, timp în care nu l-am zărit.

Mi-l imaginam călcat de metrou, scurtcircuitat, spart sau pierdut pentru totdeauna, când slavă cerului, Juliana decide că mai e nevoie de o altă schimbare la emailuri și îmi dă un mesaj pe whatsapp. Nu cred că am mai fost vreodată atât de fericită să mi se spună că ceva nu e ok. Stele si focuri de artificii se ascundeau în spatele pupilelor mele când ecranul se aprinde și se întoarce la viață intact, sau cel puțin așa părea de unde eram eu.

Ce să fac, ce să fac?

Telefonul era jos, nu aveam cum să cobor căci peronul e prea sus și nu știam sigur nici când vine următorul metrou. Mai că voiam să îmi rod unghiile și să mă fac mică-mică, mai ales când am văzut că un alt metrou avea să treacă peste telefonul meu în mai putin de un minut.

Văzându-mi spaima, un călător se prinse de întâmplare și îmi zice că probabil când se termină programul la metrou cineva de la Metrorex mă poate ajuta să îl recuperez. Ok, în gândul meu, mă staționez aici și până la 12 nu plec!

Din fericire nu a fost nevoie să aștept atât, pe măsură ce metroul se zărea venind spre stație, timp în care spaima mea că telefonul va fi cumva lovit iar (cine știe ce țevi de eșapament sau ce-o avea metroul pe dedesubt ar putea să îl lovească) un tânăr plin de speranță îmi zice să anunț paza că mă ajută ei să îmi recuperez telefonul.

Îi mulțumesc și profit de faptul că metroul urma să acopere telefonul, care fără activitate intrase iar în sleep mode, iar grau de detectat printre prietre, deci nimeni nu avea să îl fure :))) alerg pe scări spre pază.

Cu răsuflarea tăiată, îi explic domnului ce și cum și mă trimite la una din caserițe. Mega drăguță (nu, nu toată lumea e mega, poate doar oamenii din seara aia de la Victoriei) după ce mă bâlbâi și țopăi pe acolo – îi indic poziția telefonului și circumstanțele faptei. Dânsa îl trimite pe domnul de la pază cu mine jos să nu fure cineva telefonul până când mă poate prelua domnul de la paza Victoriei M1, căci aparent nu ținea de Victoriei M2, adică locul unde cerusem eu ajutor.

Al 2lea domn drăguț de la pază a sosit în alte 2 minute. Eram surprinsă cât de sprinten era pentru vârsta lui înaintată – avea părul cărunt și riduri senine, parcă formate de la prea multe râsete. Îmi zicea că are un fiu mai mare decât mine în Anglia și făcea glume despre fete aiurite cu telefoanele în mână.

M-a mai calmat zicându-mi că nu sunt singură care a pățit asta (asta a mai luat un pic din jenă + vinovăție) și a chemat Salvatorii.

Am așteptat împreună vreo alte 15 minute în care 3 metrouri au trecut peste telefonul meu iar glumele paznicului de la M1 mă făceau să cred că mă confundă cu o școlăriță. Da, veneam de la facultate, dar seriously am 24 de ani. Nu i-a venit să creadă. Înfofolită probabil arăt mult mai tânără.

Au sosit și Salvatorii: 2 bărbați în uniforme roșii fosforescent carând o scară, nu cu mult mai tineri decât domnul de la pază care mă acompania, ușor mâhniți care deja îmi făceau morală pentru incident. M-am scuzat și le-am mulțumit în advans pentru efort.

Le-am datele și după ce a mai trecut un alt metrou, unul din ei, asistat de celălalt desigur, a coborât pe scară după telefon, care ulterior mi-a fost înmânat ceremonios cu rugămintea stridentă de a sta departe de linia de siguranță.

După nu știu câte alte glume privind cărămida de telefon sau cum bine că nu a căzut în apă (aparent e un râuleț pe acolo jos), am plecat împreună cu echipa salvatoare cu al nu-știu-câtelea metrou după incident spre Basarab. Se pare că baza lor e acolo, la fel ca și următoarea mea conexiune. Din recunoștință și pentru a nu fi nesimțită am încercat să fac un small talk vreme de cele 2 stații comune. Numele echipei, Salvatorii, era destul de pompos și chiar mă întrebam ce salvează de obicei. În afară de telefoane, mai mult sau mai puțin întregi, ei de fapt recuperează body parts, căci oamenii încă mai cred că a te sinucide la metrou e o soluție viabilă.

Well, is not. De obicei e doar mutilare, plus că e puțin egoist față de toți ceilalți care au nevoie de acest mijloc de transport în comun.

Morala poveștii? păi sunt 2 de fapt:

  1. Nu mai purtați bagaje voluminoase la spate sau pe umăr la metrou. Domnul cu geantă, nici nu a sesizat consecințele și în loc de telefonul meu, putea fi un copil sau puteau să fie mai multe pagube.
  2. Și eu și telefonul suntem niște supravietuitori și vor mai urma și alte aventuri!

PS: Aș fi vrut să fi făcut o poză, măcar de mulțumire echipei Metrorex de la Piața Victoriei + Salvatorii, dar cum folosirea telefonului l-a metrou m-a cam adus în această situație părea neprotrivit, deci foto credit: forum.pompieri.info

You may also like

2 Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *