Îmi pierd nuanţa

Mă enervează faptul că ai plecat şi tot ce mi-au rămas sunt amintiri decolorate. Tu ai plecat, dar poza ta în casa mă va aştepta… Partea şi mai tristă e că încep să se şteargă. Mi-am promis că nu o să uit şi că voi păstra în suflet mereu doliu, dar mai tot timpul mă arunc în activităţi ce îmi alungă gândurile de la lipsa ta. M-am obişnuit să te folosesc doar cu trecut. Te şterg din prezent şi te omit din viitor. Aproape simt că nu mai am niciun drept să mă distrez. Absenţa ta mă face să mă simt vinovată pentru orice clipă fericită. De ce eu pot zburda pe aici şi tu zaci acolo? Doar pentru poza ta mai vin acasă. Şi au trecut cât? trei luni de când nu te-am mai vizitat? Încă puţin şi vin acasă 🙂

Când am fost ultima dată în Spania, eram toţi 4, întregi, cât se poate de normali. Au trecut 6 ani, suntem doar 3 şi dezmembraţi. Dacă sunt suficientă de atentă simt cum durerea celorlalţi mă izbeşte. Mi-e dor de privirea ta? Tonul lui de apel pentru tine. Nimeni nu ţi-a şters numărul de telefon din agendă. Încă mai am prin geantă panglica neagră.

A trecut un an şi parcă s-a mai aşezat praful, dar se văd urmele de superglue pe familia asta.

Şi nu sunt nervoasă pe tine că ai plecat, ştiu că ai luptat, ci poate doar pe mine şi mintea mea înselătoare care pe zi ce trece mai uită câte ceva.

You may also like

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *