Cresc

Acum vreo 3 luni mă îndepărtam cu paşi ezitanţi de tot ceea ce constituia până atunci lumea mea; urma să mă urc într-un avion şi să las norilor grijile mele de acasă, gândul că ce s-or face ceilalţi fără mine. Nu mă consider indispensabilă, doar că nu trecuse nici un an de la moartea mamei mele şi nimeni nu era complet vindecat. Cu siguranţă nu familia mea, aveau nevoie de cineva care să le poarte de grijă.

Toate problemele primei zile mă faceau să regret decizia de a pleca. Eram singură în Praga, după ce aterizasem înainte de urgenţă la Berna, fără juma de bagaj, fără zbor de legătură către Madrid, cu roamingul nefuncţionabil. Am decolat la 5 dimineaţa de pe Henri Coandă şi am aterizat în Barajas la 18:30.   3 zboruri. o singură destinaţie.

Nu aveam prea mari aşteptări după toate astea, ştiam că e bine pentru carieră, că va fi ca o vacanţă, doar că voi avea o grămadă de studiat şi că sunt completă singură pe lume. Exagerez, ştiam că nu sunt complet singură pe lume, vorbesc spaniolă de B2, ştiam câteva persoane care locuiesc în Spania şi în plus tata lucrează ca şi şofer de tir iar uneori tranzitează şi Spania. Totuşi sentimentul acela iniţial de alienare e ceea ce te sperie.

image

Mi se spunea mereu de când am ajuns aici, că noi studenţii internaţionali suntem privilegiaţi doar prin simplul fapt că avem şansa să călătorim, să vedem altceva. La început părea doar un discurs pompos de bun venit, care se tot repeta la fiecare curs.

Trăiam într-o lume nouă, complet diferită şi niciun ghid turistic nu te poate ajuta. Primele mici reuşite: găsitul drumului către facultate (mulţumesc Google Maps), degustări culturale, primul traseu turistic cu harta în mână (nu generalizez nimic, dar eu sunt groaznică la asta), primul botellon, etc. te fac să te simţi integrat, parcă Pământul începe în sfârsit să se învârtă în direcţia cea bună.

Lucrul pe care nu contam era schimbarea din mine.

Am făcut-o! Am plecat de una singură în lume şi supravieţuiesc. Ba mai mult, mă distrez, învăţ chestii noi doar mergând pe stradă, înteleg cum funcţionează monarhia, lenevesc la siesta, citesc The Forgotten Allience, gătesc şi descopăr mii de alte lucruri.

Nu mai sunt fata care a plecat cu inima îndoită. Sunt un adult. Ştiu că pot câstiga lupta cu viaţă, căci am avut curaj s-o înfrunt. Simt cum creşte încrederea şi ambiţia în mine. Niciun vis nu mai e de atins. Acum ştiu că pot atinge tot ce mi-am dorit.

Nu pot spune că e doar meritul meu. Sunt Erasmus, am o universitate în spate care mă susţine, am ESN care dă cele mai tari petreceri şi sfaturi, am lumea de acasă de care mi-e dor, dar simt că de acum pot face ceva mai bun pentru mine şi societate.

Călătoreşte, învăţă, descoperă-te!

Următorul pas, America!

New York, Los Angeles, Las Vegas, Washington D.C, Miami, Gran Canyon, Niagara Falls’s, Mount Rushmore…..  

PS: între paşii aceştia 2 mai am o licenţă de dat şi la master de intrat <3

You may also like

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *